Page 6 - Binder1

This is a SEO version of Binder1. Click here to view full version

« Previous Page Table of Contents Next Page »
CULTUR}
6
ROMANIAN TIMES
…nu-i intotdeuna vanat de jur-imprejur, spunea unul din
batranii copilariei mele.
Parcurgem in viata perioade in care ne privim unii
pe altii cu ochi buni sau rai, ne cantarim din priviri,
stampiland caractere dupa infatisasraea momentan-
exterioara. Oferim apoi slabe sanse ca eticheta aceea
sa fie dezlipita cand este dezisa de o atitudine sau un
comportament duhovnicesc.
Unele perioade sunt chiar foarte grele la nivelul relatiilor.
Orice ai face gasesti oameni care vor fi nemultumiti
de pozitia, de cuvintele, de gesturile sau actiunile tale.
Chiar daca ai sta intr-un colt al camerei si ai oferi gratis
“ceva” vei intalni “unii” care vor gasi ceva de comentat:
“Hei sunt oameni care nu stiu ca tu oferi bani gratis? Nu esti drept fata de ei?” Sau altii
ar zice: “Nu dai destul pentru a face o diferenta!” ori, “ce faci mai, incurajezi lenea!”. Si
lista poate continua.
Trebuei sa recunoastem cu totii faptul ca nu ne plac persoanele negativiste, cu un
spirit de critica obsesiv. Pentru ei este usor sa raneasca si sa chestioneze orice motiv;
stramba din nas si nu le intri in voie nicidecum ”dar, de ce aia, dar, de ce ailalta, etc.”
Cu timpul pielea de pe spate se tabaceste, nu mai doare la suprafata; e ceva doar
interior…
Vedem in jurul nostru varii exemple ca ne impun in fata o concluzie paradoxala: nimic
bun nu scapa nepedepsit (contracarat de ceva rau). Domnul Isus Christos insusi a
spus, ”Binecuvantati pe cei ce va vorbesc de rau…” (Matei 5:11, 12).
In fata unor astfel de situatii ma gandesc la voia permisiva a Creatorului, la ceea ce
Dumnezeu ingaduie sa se intample in viata mea si imi este greu sa inteleg faptul ca
Dumnezeu ii trimite special pe cei negativisti, cu ochi rau, inspre mine. In Biblie sunt cel
putin doua situatii (care-mi vin acum in minte) in care asta intelegem; Dumnezeu nu-i
ingaduie pe acestia in viata mea ci chiar ii trimite.
Ceziceti de Iosif?Personajul vechitestamental careaveasaajungaPatriarhul poporului
evreu – a fost ridiculizat, vandut, acuzat pe nedrept, intemnitat vreme indelungata desi
era fara vina. El avea toate motivele sa fie aspru cu cei care i-au cauzat acest lung sir
de negativisme in viata, putea asa usor sa se razbune. Cu toate astea el spune:”Nu va
temeti. Dumnezeu a schimbat in bine raul facut de voi…” (Geneza 50:19–20)
Sau gandeste-te la imparatul David care era alungat din Ierusalim de propriul sau fiu,
Absalom. Ca si cum nu ar fi fost deajuns, un tip oportunist pe nume Simei ii iese in cale
si arunca cu pietre dupa el, il mai si injura/blesteama. Fata de acest comportament,
in fata ofertei justitiare oferite de Abisai, David raspunde: ”Lasa-l in pace, lasa-l sa
blesteme. Dumnezeu l-a pus…” (2 Samuel 16:11,12).
Nu e usor sa-ti abandonezi planul in fata unor persoane negative. Desi mi-e greu sa
ma gandesc mereu la ce scop are Dumnezeu in astfel de imprejurari, am invatat ca
este spre binele meu pe termen lung sa accept ca Dumnezeu are un scop spre bine
cand ma intersectez cu negativistii.
In fata “ochiului rau” e bine sa raspunzi cu un “ochi inchis”. Daca te stii nevinovat mergi
mai departe. Dumnezeu nu lasa niciodata o nedreptate nepedepsita (noi spune in
gluma, “ce bine ti-am facut de te porti asa cu mine…”) E doar o problema de timp asa
ca trebuie inca o data sa-mi potrivesc ceasul impulsurilor mele la ora Cerului.
O astfel de concluzie poate fi intr-un fel experimentarea celebrului proverb romanesc
“capul ce se pleaca, sabia nu-l taie…” Eu inca lucrez cu acceptarea acestei expresii
pentru ca exista si cealalta fata a monedei pe care o privesc cu placere. Neemia, i-a
confruntat la anumitemomente pe cei care defaimau si dispretuiau ceea ce el si cei din
jurul sau faceau. Cu alte cuvinte un lider stie cand sa taca si cand sa ia apararea echipei
sale. Un lider nu e mereu cel care renunta; e cel care nu renunta niciodata la scopul
sau si la incurajarea echipei, indiferent cate negativisme zboara de jur-mprejur.
Pentru ca pana la urma ochiul rau va prinde ceva culoare in jurul sau…
Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de
lumina dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de intunerec.
Matei6.22-23
OCHIUL R<U…
Slavomir Alm]jan
Undeva, de dincolo de nori, zgomotul monoton al
motoarelor pare a rupe o linişte inexistentă, o linişte mai
degrabă radiind din dorul meu după ea. Doar gândurile
mele păreau a tăia felii subţiri, informe de timp, pentru a
le adăuga ca pe o învălmăşeală peste o altă învălmăşeală
într-un efort nu îndeajuns de convingător de a crea o
ordine, un sens. Mergeam îspre o destinaţie precisă cu gândul înalt al veşniciei învăluindu-
mă cumva într-o convingere mult mai presus de mine că răspund unui scop înalt deşi încă
neclar sau poate încă prea înalt ca să-l pot cuprinde în întregimea lui.Apoi mi-am zis, nu ca
resemnare ci ca încredere, că un scop înalt, un ideal (Un ideal este, prin definiţie, dincolo de
puterea oricui) este cumva rânduit de dinainte de Cineva cu mult mai presus decât tot ceea
ce mintea mea poate cuprinde, deci adio cuprindere. Ansamblul circumstanţelor prin care
trec acum este parte dintr-un alt ansamblu care la râdul lui se întregeşte cu un altul şi... Îmi
imaginez entitaţi circulare într-o izolată perfecţiune într-o existenţă atât de fără sens încât
existenţa însăşi se vrea scoasă din ecuaţie. Dacă eu însumi aş fi fost una din ele, prin ce
mi-aş justifica tânjirea de a fi sau chiar concluzia ca exist?Amândouă ar fi fost nonsensuri,
nu-i aşa? Ceea ce ne face frumoşi este chiar tânjirea după împlinire deci întregire, nu? Ei
bine, asta mă obligă să cred, să decid că frumuseţea ca prefecţiune implică recunoaşterea
că imperfecţiunea este piatra ei de fundaţie, cărămida ei de zidire şi ţigla acoperitoare. În
înregimea ei, clădirea pare desăvârşită prin ea însăşi, nu-i aşa? Nu, nu-i aşa! Dar la asta voi
încerca să revin mai târziu dacă nu mă fură torentul vreunui alt gând...
Motoarele cu zgomotul monoton, obosite de antagonismul lor cu o linişte tot atât de
monotonă, au devenit, încetul cu încetul, ele însele o linişte. Şi cine ştie, liniştea pe care o
căutăm sau credem că am găsit-o, poate fi ea însăşi o alunecare a unui alt zgomot monoton
înspre a deveni ceea ce noi percepem ca este linişte. Hmm... Linişte peste linişte... O, nu!
Sunt straturi de zgomote într-un vacarm la care am devenit surzi.
„Would you like anything to drink, sir?” Am urmarit-o printre rândurile de scaune, atentă
şi plictisită în celaşi timp. „Yes, some water please...” De ce, mă întreb, de ce vocea ei se
aude? Câtă vreme va mai trece până voi rămâne surd şi la vocea ei? Am ridicat jaluzeaua
doar pentru o frâtură de timp, suficient ca să fiu izbit de lumina orbitoare de afară în contrast
cu noaptea aparentă din avion. Ştiu, încetul cu încetul voi deveni orb şi faţă de acest contrast
şi mă voi întreba, poate, dacă ceea ce văd este o lumină aparentă sau un întuneric aparent...
Două rânduri mai în faţă o văd pe aceeşi stewardesă adresându-se unui alt suflet fără somn.
Îi vedeam doar miscarea buzelor, doar aşa, ca un decor de fond. Stai puţin! Cred că ştiu.
Cred că auzim şi vedem doar atâta timp cât există o interacţiune, o angajare reciprocă...
Mai sunt cel puţin şase ore de zbor sau, mă rog, de stat pe loc. Of, gândurile astea! Începi
cu unul şi apoi oboseşti trăgând de firul lui până ce, un alt zgomot, o viitore linşte, te
implică într-un alt travaliu sau odihnă sau amândouă (nici nu mai ştiu!) te sustrag, te fac
ostatec unei alte împrejurări şi apoi alte gânduri, alte fire de care tragi, cu disperare aproape,
în nădejdea iluzorie de a ajunge la capătul lor.
Privesc faţa soţiei mele. Un somn pe jumătate liniştit. Văd asta dintr-un amestec de
furtună şi pace poleindu-i uşor pleoapele pe sub arcada delicat adunată în încruntare a
sprâncenelor. Dormea. Mi se pare că uneri poţi fi în stare de somn, poţi fi în somn dar
fără să dormi. Dar ea dormea. Parcă aud, parcă simt susurul liniştitor al gândului că este
lângă mine sau că este în mine. Poate că liniştea pe jumătate cu care doarme, încruntarea
Trist sanatoriu, Tera
delicată a sprâncenelor si mreaja încâlcită a gândurilor mele sunt una. Poate de aceea,
ba nu, chiar de aceea continui s-o văd, continui să-i aud chiar si cea mai înceată şoaptă.
Ea este prezentă, nespus de prezentă chiar şi în cele mai adânci din singurătăţile mele.
Îmi amitesc, cândva, într-o seara de Septembrie, cu o zi înainte de a-mi lua zborul spre
„libertate”... La gândul că nu am ştiut când ne vom mai revenea ea a izbucnit într-un
plâns, într-un hohot sfâşietor. I-am simţit şuvoiul de lacrimi arzându-mi umărul.Apoi s-a
liştit. Am simţit cum în adâncul ei ceva s-a rupt apoi ceva s-a născut. Mai puternic, mult
mai puternic. După un timp, în ochii ei încă umezi, puteam citi linişte, puteam citi curaj.
Atunci am avut revelaţia lucrului pierdut. Pierdeam ceva nemaipomenit, un ceva pe care
l-am avut tot timpul dar n-am ştiut că există. Şi totuşi feminitatea ei a rămas neştirbită.
Uneori lua chiar proporţi de... Oh, nu, ea nu era o femeie prăpăstioasă, nu avea nimic
din nebunia romantică a femeii totale. Ea era atât de feminină pentru că era un antipod
perfect dar real şi complet a tot ceea ce mă definea pe mine ca bărbat. Ea era femeia
mea. Ea este femeia mea. O descoperisem atunci, după treisprezece ani, era un ghem de
mister, de energii nebănuite. Ea era trupul unei solidarităţi toatale la tot ce durea în mine.
Atunci am pierdut instinctul de proprietate deşi numai atunci o simţeam cu adevărat a
mea.Atunci am simţit gustul ciudat al uitării de sine deşi (ciudat, nu-i aşa?) numai atunci
m-am regăsit cu adevărat. Da, ştiu că niciodată nu voi fi surd la vocea ei, nu voi fi orb la
vederea ei şi nu voi fi niciodată inconştient de existenţa ei. Ea este eu şi eu sunt ea. Noi
ne suntem!
Este pe jumătate întuneric în avion. Un întuneric păstos dublat de voci încete, somnoroase
şi rare.Ele, vocile, păreaucă rup fărâme subţiri de timpdin încremenireacemă înconjoară.
Pacă ar fi de granit timpul, un granit transparent, cu aripi aş putea spune. Parc-ar fi un
ceva inconştient de capacitatea de a zbura. Mai sunt câteva ore, doar câteva. Până unde,
până când? Urma să ajungem la Frankfurt pe Meine, apoi la Munchen şi, în sfârşit, la
Timişoara.
„A coffee please...” Mi-a zâmbit doar aşa, mecanic, apoi s-a întors să servească pe
altcineva. Lumina aprinsă a tras după ea un murmur uşor, apoi voci şi forfotă. Mirosul
cafelei, şi forfota din avion, vocile, jaluzelele trase... Da, cred că vom avea o zi bună.
Vom revedea feţele celor pe care nu i-am văzut de mult. Da, asta cred că va ajuta. Prea
puternicul „Ce mai faci?”, un fel de „Nu-mi pasă” deghizat, ne va păstra la o distanţă
sigură de sângeroasele noastre introspecţii.
Unde am rămas? Oh, da, cercurile acelea, entităţi circulare izolate...
(Va urma)
Emanuel C. Pavel,
Pastor, AGAPE Christian Church;
www.blog.punctul.com
Hmm... Linişte peste linişte...
O, nu! Sunt straturi de zgomote
într-un vacarm la care am
devenit surzi.